Interviu: Cecilia Găinaru, o poveste pe sticlă

cicihome

Doamna Cecilia deţine un bagaj de cunoştinţe de invidiat, este un artist în tot sensul cuvântului şi nu ezită să se folosească de orice simţământ în arta ei. Întâlnim mai rar un artist, un pictor mai ales, în această lume pragmatică a medicinei, reuşind să răzbească încercările vieţii cu zâmbetul pe buze. Creaţiile din sticlă parcă prind viaţă sub bagheta ocrotitoare a pasiunii, iar culorile inspiră la un festin cromatic demn de atenţia oricărui curios.

  1. Pentru cine nu vă cunoaşte, împărtăşiţi câteva cuvinte despre dumneavoastră?

Este greu în doar câteva cuvinte, ce pot să vă spun este că sunt o balanţă, drept dovadă îmi găsesc echilibrul în artă, familie şi serviciu, în esenţă însă, sunt un om normal.

  1. De unde a început întreaga aventură, trebuie să fi existat un punct în care medicina şi arta dumneavoastră s-au întâlnit?

Arta a fost dintotdeauna, mă ţin minte mereu cu creionul în mână desenând, şcoala am traversat-o cu o treime de caiet desenat, de asemenea am făcut arte plastice în paralel cu şcoala generală, lucru ce mi-a dezvoltat pot spune, acest simţ puternic în ceea ce priveşte arta. Am dat la Arte atunci când a venit timpul liceului, însă nu am fost şi nici nu sunt comunistoidă, aşa că desenele mele nu au plăcut, dar am continuat cu orice ocazie sa întreţin această flacără şi pasiune pentru frumos.

  1. Medicina a fost deci, o alternativă?

Medicina a fost o alternativă burgheză, în sensul că s-a poziţionat mereu pe locul doi în topul priorităţilor mele. În liceu, în perioada cu pricina, erau foarte puţine locuri la Arte, iar examenul era dureros, asta pentru a îmbrăţişa meseria de profesor de desen, iar acest lucru nu era visul meu. Atunci am ales al doilea lucru care mi-a plăcut, medicina.

  1. De ce pictura pe sticlă dintre atâtea opţiuni?

Am mocnit vulcanic, nu mi-am permis să fac, deoarece de cele mai multe ori, nu aveam timpul necesar, iar când am putut am făcut o şcoală de decoraţiuni interioare şi doi ani de grafică. În cadrul decoraţiunilor am cunoscut sticla, profesoara mea, Elena Borundel, m-a învăţat să lucrez vitralii tiffany (cu sticlă gata colorată), ei bine, o astfel de sticlă, deja colorată, nu este bogată în semnificaţie, prin urmare nu am putut lucra foarte mult timp cu ea. Aşa că am ales vitraliul tiffany’s, dar cu sticlă pictată cum vreau eu, să exprime ceea ce eu simt, nu fabrica care a lucrat-o. Pictura pe sticlă este diferită de cea pe pânză, în sensul că toate culorile sunt aşezate invers. Pictura în ulei poate sa înceapă cu scheletul, apoi muşchii, pielea, culoare peste culoare. La sticlă, pentru că priveşti invers, trebuie să începi cu sfârşitul practic, cu pielea, un procedeu invers. Sticla este rece, dar în acelaşi timp, îţi permite să o faci caldă, este uşor dualist conceptul aş spune. Este sălbatică, dar o poţi îmblânzi.

  1. Ce teme abordaţi în lucrările dumneavoastră?

Vitralii, decoraţiuni interioare, am făcut icoane naive; odată că România este cunoscută pentru acest procedeu, iar în al doilea rând, că mi s-au părut extrem de frumoase, parcă aveau ceva din naivitatea claselor primare, cu toate că nu mă consider o mare credincioasă. Dar în ciuda acestui lucru am studiat foarte mult, nu pornesc la drum fără o bază de date. Înainte de a realiza o icoană naivă, mă documentez, urmăresc ce s-a mai făcut înainte. Nu cunosc însă iconografia şi deci, nu cunosc canoanele. Icoana trebuie să respecte cu stricteţe un număr imens de reguli clare, aşa că am profitat de faptul că lucrez la o icoană naivă, m-am inspirat, fireşte, şi a ieşit un lucru satisfăcător pentru mine, o experienţă demnă de trăit, despre asta este vorba până la urmă.

  1. Consideraţi că opera unui artist trebuie să reflecte trăirile din viaţa de zi cu zi?

Categoric, nu poate să se rupă, deoarece iese ceva fără har. Iar ideile nu vin din neant, iar dacă totuşi vin, ideea va fi seacă, trebuie să o îmbraci în ceva, trebuie ancorată cumva în realitate. De exemplu, eşecul ‘Îngerului păzitor’ la care ţin enorm, am investit mult sentiment în crearea sa, a fost făcut ca răzbunare, împotriva faptului că mama mea, mi s-a părut ca a murit abuziv, în sensul că era o femeie extrem de vioaie, prezentă, a lucrat până în ultima zi. Dar a facut o boală cu care nu te poţi lupta şi mi s-a părut un eşec al îngerului ei păzitor, aşa că m-am văzut nevoită să-mi exprim starea afectivă prin artă.

  1. Ce părere aveţi despre tendinţa în arta românească de orice fel?

Eu cred că se modernizează, aşa cum ar trebui să fie. Noi am prins etapa clasică a ei, pentru că în comunism, puţini îşi permiteau să-şi dea frâu liber. După 1989, peisagistica şi-a încheiat dominaţia şi artiştii au căutat noi forme de exprimare, noi metode de a se face cunoscuţi.

  1. În artă, inspiraţia este deseori vitală oricărei creaţii, pe dumneavoastră ce vă inspiră să creaţi?

În primul rând, inspiraţia vine din toţi acei ani în care nu am lucrat, am fost precum un vulcan care a explodat. De-a lungul timpului mi-am notat diverse idei pe care le-am traversat ulterior. În general, transmit sentiment, prin ce trec eu ca om, îl ridic la nivel de artă. Însă am şi acum un bagaj pe care îl târâi în urma mea, idei din abundenţă, mă ocup în prezent de două lucrări, iar a treia îmi zboară prin minte. Ideal însă, ar fi ca întreg timpul, să mi-l pot concentra pe ceea ce iubesc.

  1. Reveniţi asupra creaţiei dumneavoastră, ori căutaţi să vă deconectaţi odată ce lucrarea este terminată?

Nu, niciodată. Asta deoarece încărcătura emoţională investită, este consumată odată ce lucrarea este terminată, este o eliberare. Poate niciodată nu iese cum vrei, dar la final, opera are viaţa ei şi iţi dictează în ce fel să o abordezi. În plus, sticla nu-ţi permite să revii, ea este tăiată, vopsitaă şi lipită.

  1. Artiştii de orice fel, scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, toţi cunosc o serie de tabieturi de-a lungul vieţii, dumneavoastră aveţi astfel de obiceiuri care vă ajută să pregătiţi momentul?

Tabieturi? Da. În primul rând trebuie să am cana de cafea lângă mine, şi nu una. Datorită unor probleme cardiace, acum beau decofeinizată, dar trebuie să fie acolo, să-i simt mirosul, chiar dacă nu beau. Din pricina serviciului solicitant, lucram în general noaptea, între ora 1 şi 3, iar asta pentru că sunt mai noctambulă de fel. Un alt tabiet este ordinea, după ce închei lucrul, trebuie să am masa goală. Este un punct pentru mine care semnifică încheierea unei lucrări şi deci, iniţierea celei ce urmează.

  1. Consideraţi că se poate trăi în România din pictură?

Nu, clar nu. Am atâtea exemple… Poate că sunt unii care ajung la un anumit nivel, dar aici ca şi la actorie, dintr-o piramidă ies doar câteva vârfuri. Iar pentru cei ca mine care au făcut altă facultate şi doar o şcoală de Arte, este imposibil să intri şi să te impui.

  1. Există o reţetă a succesului?

Nu cred, nu. Depinde de atât de multe lucruri, de piaţă, de gustul oamenilor, de cui te adresezi, sunt atâtea necunoscute, în plus ar fi groaznic de plictisitor ca toată lumea să se folosească de aceeaşi reţetă a succesului, dacă ea ar exista.

  1. Ce gen de muzică poate fi asemuit cu operele dumneavoastră?

Ceva diferit. Un amestec, poate Parov Stelar sau Massive Attack. În altă ordine de idei, îmi place rock-ul, iar cu cât are mai multe influenţe gotice, cu atât este mai bun.

  1. Câteva cuvinte de încheiere şi planuri de viitor ce aţi dori să le împărtăşiţi?

Planul de viitor, este ca şi balanţa din mine, împrăştiat… Poate voi pleca la fata mea în America, poate voi rămâne aici. Cert este că vreau să continui cu sticluţele mele şi de ce nu, să dau graficii o şansă.

Site-ul de unde puteţi achiziţiona oricare dintre picturile prezentate şi multe altele: Cecilia Găinaru

Pagina de facebook: Cecilia Găinaru

 

i8

Sfantul Ioan Botezatorul

p30

Esecul Ingerului Pazitor

p25

Barcelona mi amor

p10

Gradina Evei

obiecte1

Paun pe va(R)za

p32 (1)

Soare de vara

Iubire Interzisa

Iubire Interzisa

Share this:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *