James Arlington Wright, între doi pini…

James Wright şi-a făcut simţită prezenţa în universul poetic prin contribuţia sa semnificativă în zona modernismului literar şi al traducerilor, reuşind să zugrăvească viaţa celor ‘fără drepturi’, ori în alte cuvinte, a celor fără privilegii de orice fel. James a fost un scriitor convenţional în primul trimestru al vieţii, un spirit expresiv, indubitabil bun observator al mediului înconjurător pe care mereu îl aşază în balanţă cu destinul, ori se lasă influenţat de trecerea timpului. Convingerea sa şi devotamentul pentru literatură i-au adus un premiu Pulizer în 1972. Această sensibilitate pentru outsider-ul american, pentru călătorul neînţeles care leagă poveşti în aventurile sale, l-au propulsat, James dezvoltând o practică tehnică, dramatizând începutul ori sfârşitul unui poem aparent liniar.

Mi-am permis traducerea unui poem pe care nu l-am regăsit într-o altă sursă în limba română, mai precis “Lying in a Hammock at William Duffy’s Farm in Pine Island, Minnesota” sau mai popular “Lying in a Hammock”.

Zăresc deasupra capului meu fluturele de bronz,

Adormit pe trunchiul tuciuriu,

Suflând precum o frunză în verde umbră,

Apoi în prăpastia din spatele casei goale,

Talăngile, una în urma celeilalte

În depărtările după-amiezii.

În dreapta mea,

Într-un câmp cu raze de soare, între doi pini,

Mireasma de băligar a cailor de anul trecut,

Vâlvătaie în pietre de aur.

Mă aplec pe spate, aşa cum seara se aşterne,

Un puiandru de uliu pluteşte deasupra, caută cămin.

Mi-am irosit viaţa.

                                                    James Wright (Paris Review, 1961)

Ultimul vers a provocat discuţii încă din prima zi a publicării, oamenii căutând să descifreze formula exactă. A fost oare o glumă? Ori dezgustul cu care aţi citit acel ultim vers să nu aibă altă însemnătate. Această rupere de ritm, atunci când cititorul este introdus în spaţiul descris, vede, miroase şi parcă atinge suprafaţa înnodată a hamacului, tocmai atunci, un astfel de vers te năuceşte. Ne amintim de Rilke şi de “Archaic Torso of Apollo“, unde ultimul vers (“You must change your life/Trebuie să-ţi schimbi viaţa“) este la fel de sfidător şi nu ezită să ordone destinul. Dacă autorul concluzionează că şi-a irosit viaţa, atunci cititorul şi-a irosit timpul parcurgând treisprezece versuri.  Adevărul este însă relativ, doar cititorul poate să decidă.

James te invită să-i ţii companie în acest complot împotriva timpului, într-un hamac, într-o seară de vară tâzie, la o fermă în Minnesota.