Precum o croială – Timpul –

1-a-still-life-of-old-watch-faces-joel-sartore

“Privesc înspre viitor, ce nesfârşită lume în care eu nu exist. Privesc în urmă, ce înspăimântătoare ordine a lucrurilor din care eu nu mai fac parte”

 

Jacques-Bénigne Bossuet

 

           Iar omul modern a încetat să mai privească. Doar varietatea însemnată a gândului omenesc înclinat către întunecimea viitorului, curtat de atâţia semeni de-ai noştri, îi bucură pe mediocri şi-i sperie pe intelectuali. Această aventură a timpului, care nu ne dă pace si ne împinge sistematic să aruncăm priviri neputincioase către dânsul, acest fetiş bolnăvicios de a-l privi cum croieşte iţele vieţii noastre, iar noi ce-l privim din colţ, doar cu o jumătate a feţei întors, suspinăm căci nu-l putem opri. Când realizăm într-un final, că nu este de trebuinţa noastră să intervenim pe tărâmul timpului, încercăm, privind peste umăr din acel colţ de vă spuneam mai devreme, să căutăm disperaţi să-i ghicim croitura, respectiv viitorul. Exact cum un creion, ar încerca să ghicească ce vei scrie cu el când grafitul va atinge suprafaţa hârtiei. Cu toate astea, fiinţa inteligentă, omul, speculează negreşit unde va călca mâine, ori unde va insufla poimâine, într-o sforţare a fiinţei lui de a depaşi croiala timpului. Paradoxul este că cei ce reuşesc, nu apucă să-şi vadă speculaţia devenind parte din realitate, dar sunt încoronaţi genii, de parcă la adăpostul celor patru scânduri, se vor simţi măguliţi de reuşita lor. Însă majoritatea, cad în decepţie privind peste umăr nonşalanţa timpului cu care îşi agită andrelele. Decepţia este nesănătoasă şi oarecum evitabilă, dacă şi-ar fi recunoscut neputinţa de la început, dar nu acesta e destinul croit omului.

            Sunt unii care nu privesc peste umăr. Sunt unii care în colţul lor, privind înainte, observă un şifonier înalt, ale cărui uşi sunt deschise, iar înăuntru, sute, mii de croieli. Ochii individului licăre si apucă, într-o sete de cunoaştere nestăvilită, ce-i cade în mână. Croielile reprezintă trecutul, reprezintă lucrătura timpului, atunci când andrelele sale nu cunoşteau odihna. Darul cunoaşterii pentru om este însa un blestem ce-l frânge de multe ori, căci individul, având darul croielilor din trecut, ajunge să pună la îndoială materialul, apoi rezultatul în sine. Acest sentiment de îndoială îi dă omului, precum şi în aventura viitorului, impresia iluzorie de putere. Vaga impresie că trecutul nu numai că este alterat, dar el ar fi procedat, ar fi înfăptuit lucruri de mare seamă daca andrelele i-ar fi stat în mâini atunci, dacă ar fi avut privilegiul de a gusta din acel spaţiu temporal. O altă neputinţă. Căci această îndoială este de-asemenea speculativă, a te-ntoarce fiind de domeniul fantasticului, pe care apropo, îl abordăm ca o găzduire pentru cei ce nu-şi găsesc locul. Trecutul este, după părerea mea, mult mai dureros decât viitorul. Proiecţia omului asupra viitorului, instinctiv, va alina răul deja existent, fiind mai mult o corectare a ceea ce deja se ştie. Trecutul însă, nu poate fi modificat. Iar dacă vreuna din croieli este deteriorată, nu vei putea sa o repari în veci, ea va rămâne aşa, lăsându-te pe tine doar un martor al finitului, al parcursului deseori trist.

          Sunt câţiva însă, care evită să privească peste umăr ori către şifonier, şi asta datorită naturaleţii lor. Ei, îndeosebi de ceilalţi, privesc şi analizează încăperea, spaţiul. Nu ezită să zâmbească timpului care nu-şi ridică privirea din andrele, ori să mângâie lemnăria şifonierului unde se odihnesc atâtea croieli pe care le poate purta. Omul plictisit de caruselul viitorului sau de controversa trecutului, alege într-un final să trăiască prezentul. Căutarea exista, dar în plăcerile aflate la-ndemană, iar supărările pentru el sunt doar o altă buclă în croiala timpului. Ridicând bărbia, observă încăperea mult mai spaţioasă decât credea vreodată să existe. Realizează că o viaţă de-ar avea, nu i-ar ajunge să o străbată.

          O concluzie ar fi, că in raport cu timpul, perfecţiunea ar însemna aderarea fiecărui om la toate cele trei simboluri. O corcitură care să îmbine trecutul, prezentul şi viitorul şi să se bucure de propria existenţă. Însa drumul omului modern în această încăpere gigant a prezentului pare nesfârşit. Oare se va întoarce la croielile ce au fost? Se va aşeza oare înapoi în colţul său, pentru a privi peste umăr ghicitori?

Cine suntem noi să judecăm croiala timpului?

Share this:

One comment on “Precum o croială – Timpul –”

  1. Andrei says:

    “Cine suntem noi să judecăm croiala timpului?” Sunte oameni :). Cele mai încrezute ființe de pe acest glob. Singurii care credem că ni se cuvine, și totuși. Bravo domnule Cosmin Lungu! La mai multe!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *