Scrisoarea domnului R. Clinchetele renaṣterii

Credit: Valerie Jardin – Street Photographer –

-Îmi era dor sӑ-ṭi scriu ṭie, într-o dulce agonie –

“Nu am încetat sӑ privesc în jurul meu, nu m-am sӑturat încӑ de uitӑturile indiferente ale trecӑtorilor. Nu îti mai regӑsesc ochii pe chipul lor, nu mai adorm cu gândul cӑ te voi revedea. Timpul este o unealtӑ crudӑ pentru om, iar mie mi-a fost prieten de nӑdejde, cӑci prin fiecare bӑtaie a ceasului, inima-mi încetinea câte puṭin. Mi-am îngaduit sӑ privesc orizontul, siluete s-au desluṣit , tot în bӑtӑile ceasului, dar timpul încӑ nu-ṣi ascute gheara.

carturesti.ro

La tine m-am gândit în felurite moduri. Nu ṭi-am gӑsit capӑtul funiei, iar toatӑ frustrarea mea nu a putut fi satisfӑcutӑ. Câṭi ani au trecut de când mӑ prӑbuṣeam la picioarele tale, sleit de puteri, cerând sӑ fiu acceptat din nou în împӑrӑṭia ta? Sunt ani buni de când eu numӑr paṣii, pornind din faṭa locuinṭei mele, pânӑ în pragul cafenelei unde ne petreceam sâmbetele. Îmi place sӑ cred cӑ lucrurile nu s-au schimbat, paṣii sunt aceiaṣi, cafeneaua este încӑ acolo, tu însӑ, nu. A trecut deja prea mult timp pentru a mӑ putea numi rӑtӑcit, m-am regӑsit, sunt din nou eu, poate mai rece, poate figura-mi este îngheṭatӑ de cele pe care le-am întâmpinat de când nu ne-am vӑzut, dar sunt tot eu. Am încetat sӑ mӑ dispreṭuiesc pentru ce am fost eu pentru tine, am continuat prin a mӑ desconsidera întru totul, cӑci doar aṣa am putut sӑ îndrept ceea ce tu ai vӑzut a fi diform. Cumva, în tot acest timp, fiecare trezire era o sӑrbӑtoare a zâmbetului tӑu pierdut în cearceafuri, cu pӑrul atârnându-ṭi peste chip, dar nu am putut cuprinde cu privirea toate acestea, iar îmbrӑṭiṣarea este goalӑ, cӑci tu nu eṣti, nu mai eṣti. Ce rӑmӑṣag al existenṭei tale sӑ port dupӑ mine? Spuneam atunci, cu ani în urmӑ, cӑ ‘apusul meu este aici ṣi acum’ ṣi nu credeam atunci cӑ voi mai vedea raze de luminӑ, atât de adânc în caverna simṭirii mӑ azvârlise-i. Dar ṣtii ceva? Am continuat sӑ-ṭi strig numele chiar ṣi de acolo. Urletul meu nu s-a fӑcut auzit, doar câṭiva au rӑspuns chemӑrii mele, dar nu tu. Când am consimṭit sӑ-ṭi scriu, ultima datӑ, lacrimile nu lӑsau durerea sӑ treacӑ, nu îngӑduiau momentului sӑ se evapore, totul pӑrea o intensificare a nimicului, un gol, o prӑpastie care s-ar fi bucurat de o greutate imensӑ, pe care eu trebuia sӑ o trӑiesc. Mӑ întreb câteodatӑ, ce s-a întâmplat cu acel tot pe care noi îl compuneam? Oare s-a rupt în douӑ ṣi fiecare jumӑtate ṣi-a însuṣit un tot, ori zӑbovim asupra celor douӑ jumӑtӑṭi, care nu au compus niciodatӑ un tot, doar o scӑldare în obiṣnuinṭӑ. Mi-am dat rӑgaz sӑ înṭeleg dorul pe care ṭi-l purtam, iar toatӑ aceastӑ goanӑ nestingheritӑ în urma a ceea ce ar fi putut fi mi-a întins pentru ultima datӑ o lacrimӑ pe obraz. Ṣtiu cӑ eṣti bine ṣi ṣtiu cӑ tӑlpile tale împreunate ṣi ascunse pe dupӑ cuverturӑ nu îmi mai sunt date privirii mele. Acum este rândul lui sӑ se dezmierde cu frumuseṭea ta ṣi sӑ-ṣi facӑ culcuṣ la pieptul tӑu. Refuz sӑ cred cӑ o himerӑ, aṣa cum îṭi denumeam existenṭa, ar fi putut sӑ nascӑ astfel de încruciṣӑri de sentimente tӑinuite, care sӑ bântuie în eter, de mult fӑrӑ un scop. Nu, tu nu ai fost doar o închipuire a dorinṭei mele…”

Share this:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *