Scrisoarea domnului R.

“Privesc în jurul meu, mă simt pierdut, mă prăbuşesc, renasc cu fiecare clipă. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi, te caut, te vreau. Aş ucide… În fiecare femeie pe care o văd îţi caut privirea, îţi caut trupul, mă uit după semne şi ascult vocile în jurul meu, să-mi spui ceva. Mi-e dor de glasul tău, de atingerea ta, de tot trupul tău. Sunt rătăcit, nu mă simt de cele mai multe ori. Merg şi fiecare pas mă îndepărtează mai mult de tine, dar mă opun deşi drumul îmi arată  direcţia a fi, ireversibilă. Caut în mine, te caut pe tine…

Adorm cu gândul că poate mâine mă trezesc şi o să te văd lângă mine şi o să simt mirosul cafelei din nou… au trecut deja multe zile, nu le mai număr, nu are rost. Aş începe să număr din nou dacă ceva mi-ar spune că undeva, cândva ne vom reuni şi vom fi din nou, noi, întregul pe care îl văd fără încetare. Disperarea mă acaparează, ura mă înconjoară, încerc să dau vina pe tine, pe alţii, pe un presupus el, dacă chiar există şi în final mă potolesc, uitându-mă în oglindă… nu fac decât să mă amărăsc pe mine, să mă dispreţuiesc, că nu am fost în stare să te fac să mă iubeşti mereu. Dacă este cineva cu care trebuie să împart vina, eu sunt acela şi aşa aş vrea să rămână. Te vreau acolo în mintea mea mereu, curată şi fără vreo culpă. Te vreau bine, vreau să te văd cum înfloreşti în fiecare zi. Îmi eşti aer şi lumină, iar viaţa mi-a arătat că acestea-mi sunt necesare în fiecare clipă. Mi-e dor să păşesc alături de tine, mi-e dor de orizontul nostru şi de piscurile noastre. Mi-e dor să te vad în Mare, iar acum nu fac decât să îmi amintesc o himeră în lumina soarelui, la răsărit, pentru că apusul meu e aici şi acum. Apun cu gândul că la următorul răsărit, tu himera mea vei veni către mine, dar mă mint. Mă mint zilnic că sunt bine, că pot mai mult, că îmi primesc lecţia pe care o merit, mă acuz şi tot nu pot să mă iert. Mi-e dor să îţi văd zâmbetul şi un anume dinte, mi-e dor să te văd obosită şi să îţi admir buzele când dormi. Mă urăsc că în ultimele nopţi avute împreună, am dormit, în loc să te privesc dormind… Am să îmi spun multe, dar mi-e dor şi nu am cum să ascund asta, oricât de tare mi-aş dori să fiu. Sunt om, trăiesc, iar asta face parte din mine. Lacrimile mi s-au descătuşat şi când scriu, ele cad necontenit pe obraz, sarea din ele îmi ajută obrajii să împietrească. Măcar atât aş vrea să ştiu, caă e în regulă să doară, că o să treacă şi totul merge înainte. Dacă am iubit cu adevărat, iar de asta sunt sigur, am făcut-o, iar pentru acest lucru îţi mulţumesc ţie himeră, dar mi-e teamă că în tot timpul ăsta m-am privit într-o oglindă şi tu nu ai existat, iar iubirea ta nu a fost decât un vis al unui băiat atunci, bărbat acum…”

Share this:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *