Sigur de nesiguranta

Esti singur. Intaia constatare te face sa-ti lipesti varfurile pantofilor de usa. E deschis, dar eziti. Simti o furnicatura pe sira spinarii ce galopeaza dintr-un capat intr-altul si nu-ti da pace. Cumva, datorita singuratatii, te simti urmarit. Dar de cine? Doar esti singur. Dar nu vezi ce se intampla in spatele tau, esti lipit cu varful pantofilor de usa, iar orizontul iti este obturat. Poate propria constatare in privinta existentei neasemuite, iti elibereaza competenta imaginativa. Incepi sa crezi in ceea ce creezi, rodul imaginatiei tale, si totusi, de ce o simti atat de real? Un suflu greoi, in aceeasi masura cald, ce imprastie aburi intr-un mediu rece, totul in ceafa ta. Nu simti frigul, iar in jur nu este rece, dar acel suflu este cat se poate de real. Daca cineva intr-adevar te urmareste, acum este mai aproape de tine decat ai fi gandit vreodata. Deschizi usa. Nu stii daca a fost un reflex, un impuls dictat de frica, dar nu te intorci sa-ti vezi urmaritorul. Primii pasi dincolo de pragul usii in care ai asteptat, sunt usori, eliberatori. Teama si existenta unei alte persoane inafara de tine, este de domeniu fantasticului. Continui sa pasesti de-a lungul unui coridor ingust, deoparte si de alta caruia se afla doar prapastie. Nu iei in seama negrul absolut al abisului, tu ai un petic de drum doar al tau, ca doar esti singur. Suflul greoi, o raguseala macabra ce rasuna in ecoul abisului, de data aceasta nu-l simti, il auzi. Te prinde din urma? Se afla si el pe acest petic de pamant? Maresti pasul, te grabesti, amintirea momentului cand l-ai simtit atat de aproape, in ceafa ta, te infricoseaza. Aproape ca ai ramane tintuit, dar drumul merge doar inainte. Mainile iti transpira, iar ochii iti lacrimeaza parca infruntand un vant potrivnic. Dar de ce ti-ar vrea raul acest individ? Oare singularitatea ta il face sa-si doreasca, ori esti o tinta. Fara sa realizezi, frica se transforma-n obsesie si incepi sa alergi, cu cat mai departe cu atat mai bine pentru tine. Intrevezi capatul coridorului. Scari ce duc catre un alt infinit. Instinctul este sa sari cate doua, poate chiar trei scari, asa cum faceai cand erai copil si doar atunci observi cum scarile se surpa sub greutatea ta. Te impiedici. Simti cum picioarele iti sunt grele si te intrebi daca nu cumva chiar urmaritorul te trage de picior. Frica se transforma in groaza si incrancenarea ta este cu atat mai intensa. Pentru fiecare scara, versi o picatura de sudoare si te dojenesti, caci nu ai curajul sa privesti in spate. La capatul scarilor esti ostenit, desfigurat si fiecare parte a corpului tau este o durere, dar nu simti toate astea, caci in ochii tai tulburi se cunoaste doar spaima. Cineva, in urma ta, vrea sa te prinda, amenintarea atinge cote inimaginabile si tu cauti siguranta, liniste, comfort. Esti aproape convins ca nu mai esti singur, auzi pana si calcatura incaltarilor sale cu cateva trepte in spatele tau. Auzul nu te insala, scarile nu se prabusesc sub picioarele urmaritorului asa cum se intampla in cazul tau. Dupa o analiza atenta, observi ca te afli intr-o incapere, patru pereti scorojiti si in mijloc o vitrina. Precum peretii camerei, vitrina este goala, insa in greamul ei, iti vezi reflexia. Pentru prima data de cand alergi, privesti in urma ta. In urma ta nu este nimeni. Esti doar tu, chipul tau pocit de frica si atat. Cateva secunde trec, iar urmaritorul, suflul acela greoi pe care l-ai simtit in ceafa, intarzie sa apara. Caci nu exista si nu a existat vreodata, esti doar tu si esti singur. Dar nu esti creat sa fi asa, esti un spirit imaginativ, iar singuratatea de care erai atat de sigur la inceput, este acum relativa. Esti o fiinta duala, iar cel ce ti-a inspirat frica si care ti-a intors lumea pe dos ai fost chiar tu in tot acest timp.

Share this:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *