Temeiul fricii ṣi al speranṭei

Aṣadar, ne aflӑm la poalele unui subiect sensibil, la cӑpӑtâiul cӑruia sperӑm sӑ culegem roadele unei mai bune înṭelegeri a emotiei care conduce lumea încӑ din faṣӑ.

Artwork by polish illustrator Dawid Planeta

Frica i-a însoṭit pe oameni în drumul lor neostoit prin istorie, luând mereu forme noi ṣi nebӑnuite, modificându-ṣi intensitatea ṣi neîncetând sӑ ne surprindӑ aṣteptӑrile. Ea nu este eradicatӑ complet niciodatӑ, trӑind  dependent de existenṭa noastrӑ, ea este “o parte inevitabilӑ a existenṭei umane” (Arne Öhman, 2008). Frica defineṣte condiṭia umanӑ, iar un lucru este cert, cine susṭine cӑ nu a cunoscut sentimentul, fie este smintit, ori cel mai probabil nu este sincer.

Pe scurt, frica “este o emoṭie, un ṣoc, adeseori precedat de surprizӑ, provocatӑ iminent de conṣtiinṭa unei primejdii imperative, despre care credem cӑ ameninṭӑ vital conservarea noastrӑ” (Delumeau, 1986). Arne Öhman în ‘Handbook of Emotions’ , noteazӑ faptul cӑ frica este centratӑ pe o ameninṭare, ce se urmӑreṣte a fi evitatӑ, prin urmare, i se atribuie o condiṭie. Pentru filosoful francez Jean Paul Sartre, mare contestatar (susṭinӑtor al miṣcӑrii studenṭeṣti de prostest din 1968, Paris), frica reprezintӑ “o conṣtiinṭӑ care urmӑreṣte sӑ nege, prin prisma unei conduite magice, un obiect din lumea exterioarӑ, conduitӑ care va merge pânӑ la a se aneantiza, pentru a neantiza cu ea obiectul”, aceasta fӑcând referire la -frica pasivӑ-, o conduitӑ ce încurajeazӑ evadarea, care luptӑ sӑ rӑzbatӑ spre refugiu în leṣin ṣi -frica activӑ-, mai exact fuga din faṭa pericolului, fiind pe nedrept judecatӑ drept o conduitӑ raṭionalӑ.


Artwork by polish illustrator Dawid Planeta

Mai mult decât atât, în concepṭia celui care a schimbat imaginea despre om ṣi unghiul din care privim evoluṭia omenirii, frica este o emoṭie universalӑ. Charles Darwin spune cӑ “în privinṭa fricii, dupa cum se manifestӑ la diferite rase omeneṣti, informatorii mei confirmӑ cӑ semnele ei sunt aceleaṣi ca ṣi la europeni”, teorie darwinista a universalitӑṭii emoṭiei de fricӑ, susṭinutӑ de cercetӑrile psihosociologice moderne. Problema rӑmâne deschisӑ însӑ, contrar faptului cӑ majoritatea specialiṣtilor (Erkman, Friesen ṣi Ellsworth în 1982, Izard în 1971, McDougall în 1926, etc.) includ frica între emoṭiile primare, fundamentale, ori de bazӑ, ceea ce presupune natura lor înnӑscutӑ.

Prin intermediul sentimentului de teamӑ, omul se agaṭӑ de numeroase posibilitӑṭi ce ṭin de necunoscut ṣi face ceea ce îl deosebeṣte de primate, imagineazӑ un întreg scenariu pe care îl ancoreazӑ în realitate. Odata ce începe a crede în propria creaṭie, frica sa, cea care a provocat iniṭial acest lanṭ de amӑnunte în care respectivul îṣi petrece existenṭa, capӑtӑ o nouӑ identitate, mai precis sub numele de ‘speranṭӑ’ (revenind la ideea propusӑ de Öhman, prin care – frica este o ameninṭare, ce se urmӑreṣte a fi evitatӑ -). Aṣadar, creaṭia omului la îndemnul fricii, naṣte un refugiu credibil nu doar pentru el. Creierul va cӑuta întotdeauna sӑ primeascӑ asigurӑri cӑ minciuna ce ṣi-o repetӑ obsesiv, are sorṭi de izbândӑ, iar odatӑ rostitӑ, acea speranṭӑ nӑscutӑ din sentimentul de fricӑ are caracteristicile unei nӑscoceli care se propagӑ, cӑci un altul se va agӑṭa disperat de acea idee pentru a continua, pentru a conserva idealul comun. Acest procedeu nu exclude posibilitatea ca speranṭa rezultatӑ din fricӑ sӑ aibӑ un fundament valid, doar cӑ indiferent cât de siguri suntem de un viitor rezultat, existӑ riscul ca speranṭa sӑ o construim pe idealuri false, chiar ṣi atunci când împlinirea dorinṭei se înfӑptuieṣte.

Speranṭa nu este în definitiv o minciunӑ, dar poate fi cea mai bunӑ minciunӑ pe care ṭi-o spui la momentul potrivit, ceea ce te poate traversa peste un moment, deseori dificil. Speranṭa este o facultate cu totul diferitӑ de ṣi mult mai muscularӑ decât optimismul, ramânând cel mai puternic antidot al pasivitӑṭii ṣi cinismului. “Nӑdejdea este un dar pe care nu trebuie sӑ-l predai, o putere pe care nu trebuie sӑ o arunci” scrie Rebecca Solnit în manifestarea ei lucidӑ despre motivele noastre de a desluṣi speranṭa înaintea vremurilor îndoielnice. Cumva, anticiparea inimaginabilului este, în mod ineret un dialog constant cu necunoscutul, cu posibilitatea de a nu obṭine obiectul speranṭei râvnite.

Rene Descartes exploreazӑ subiectul în lucrӑrile sale ‘înnobilirea sufletului’, cât ṣi ‘antidotul indeciziei’, loc în care discutӑ despre relaṭia congruentӑ dintre fricӑ ṣi speranṭӑ: “Speranṭa este o dispoziṭie a sufletului pentru a se convinge cӑ ceea ce doreṣte se va întâmpla, care este cauzat de o miṣcare specialӑ a spiritelor, ṣi anume, cea de bucurie ṣi dorinṭӑ. Frica este ṣi ea o dispoziṭie a sufletului, care convinge cӑ lucrurile nu se vor întâmpla. Trebuie remarcat faptul cӑ, deṣi aceste douӑ pasiuni sunt contrare, putem sӑ le experimentӑm pe amândouӑ în acelaṣi timp, respectiv, când se iau în considerare un numӑr de motive concomitent, unele dintre ele vor fi determinate de o judecatӑ simplӑ, în timp ce alṭii o vor face dificilӑ.”

El continuӑ ideea povestind capriciile acestei dualitӑṭi veṣnic prezente, notând faptul cӑ speranṭa, aflatӑ pe culmi, atunci când reuṣeṣte sӑ îndepӑrteze cu desӑvârṣire urmele fricii, îṣi schimbӑ natura devenind o suferinṭӑ prelungӑ, ori un sentiment puternic de încredere. Când suntem siguri cӑ ceea ce dorim se va întâmpla, chiar dacӑ vom continua sӑ ne dorim sӑ se întâmple, vom înceta totuṣi sӑ fim agitaṭi de pasiunea dorinṭei care ne-a determinat sӑ aṣteptӑm rezultatul cu îngrijorare. De asemenea, când frica este atât de covârṣitoare încât nu lasӑ loc pentru speranṭӑ, se transformӑ în disperare, iar aceastӑ disperare mutileazӑ ṣansele spre a pӑrea imposibile, stingând dorinṭa cu totul, cӑci dorinṭa îndurӑ decât lucrurile posibile.


Artwork by polish illustrator Dawid Planeta

Chiar dacӑ este un paradox, nu trebuie sӑ ne fie teamӑ de sentimentul de fricӑ, el trebuie înṭeles ṣi aprofundat. Frica va naṣte speranṭӑ, fie ea realӑ, ori doar o platformӑ mitomanӑ care sӑ poarte vasul în direcṭia valurilor ṣi nu contra lor. Indiferent modul în care alegem sӑ ne confruntӑm cu spaimele ce compun maiestuos clipele vieṭii, frica trebuie înṭeleasӑ nu ca un capӑt de drum, ci ca un prim pas spre dobândirea speranṭei, continuitӑṭii ṣi conservӑrii existenṭei umane.  

Share this:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *